Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „BANAT” al judeţului Timiş, funcţionează în baza prevederilor art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/2004 aprobată prin Legea nr. 329/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă aprobată prin Legea nr. 15/2005 şi Hotărârea Guvernului României nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste.

Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „BANAT” al judeţului Timiş. denumit inspectorat judeţean, s-a înfiinţat la data de 15.12.2004, în baza Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. I/0621 din 01.12.2004 şi S/II/3950 din 20.12.2004 prin unificarea Grupului de Pompieri „BANAT” al Judeţului Timiş cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Judeţean Timiş, iar, începând cu data de 15.07.2007 a fost reorganizat prin intrarea în vigoare a noului stat de organizare aprobat prin Ordinul Inspectorului General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 07684 din 28.06.2007.

Inspectoratul judeţean este constituit ca serviciu public deconcentrat în subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă în scopul asigurării managementului situaţiilor de urgenţă pe tipurile de risc din competenţă.
Activitatea inspectoratului este coordonată de prefect, conform prevederilor Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare.
Inspectoratul judeţean este unitate cu personalitate juridică.

Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „BANAT” al Judeţului Timiş, are structuri specializate destinate să execute misiuni de prevenire, monitorizare şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.comunitare pentru situaţii de urgenţă.

Legea nr. 109/2007 privind reutilizarea informațiilor din instituțiile publice

Legea nr. 299/2015 pentru modificarea și completarea legii nr. 109/2007

Ordonanța nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor

https://drive.google.com/drive/folders/13v_VgWpdDrQhkAxwnNcZvC-HKG6Qjeko 

        Însemnul heraldic al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Banat” al Județului Timiș din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență se prezintă după cum urmează: pe fond albastru, o acvilă de aur, cu capul spre dreapta, încoronată, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, în gheara dreaptă o spadă de argint, în stânga o ramură de măslin verde.

              Conform anexei nr. 1 la Legea nr. 102/1992 privind stema țării și sigiliul statului, cu modificările ulterioare, pasărea apare încoronată cu o coroană închisă, cu tocă purpurie, formată dintr-un cerc frontal, cu borduri subțiri sus și jos, împodobit, în față, cu o piatră dreptunghiulară culcată, patru pietre romboidale (două la stânga, două la dreapta) și două perle pe flancuri, redate pe jumătate.

            De la marginea superioară a cercului se ridică opt fleuroane, în formă de vârf de lance, dintre care cinci sunt vizibile, cu primul, al treilea și al cincilea mai mari și decorate, fiecare, cu câte o piatră rectangulară, ornată cu două linii negre orizontale sus și jos și alte două linii verticale pe flancuri, așezată în pal, înconjurată de trei perle mici, poziționate în triunghi, și, în partea inferioară, de o piatră ovală dispusă în pal, cu al doilea și al patrulea mai mici și încărcate, fiecare, cu câte o piatră ovală pe centru și cu o perlă mică deasupra; primele trei fleuroane din față sunt intercalate de două vârfuri ascuțite, terminate cu perle.

              Din vârfurile fleuroanelor pleacă, în sus, spre mijlocul coroanei, opt lame înguste, dintre care primele cinci din față sunt vizibile, de formă arcuită și ornate cu perle, care se reunesc și se termină la mijloc printr-un glob împodobit cu o centură în formă de fascie, mai îngroșată, din mijlocul căreia se înalță un pal care atinge vârful globului. Globul este surmontat de o cruce recruciată, românească, pe mijlocul căreia broșează crucea Sfântului Andrei, de dimensiuni mai mici; elementele coroanei sunt de argint, cu pietrele rectangulare, romboidale, ovoidale și perlele de culoare albă.

              Pe pieptul acvilei, un scut tăiat:

1) pe purpuriu, două topoare încrucișate în săritoare, suprapuse de o cască de pompier așezată din profil; în partea de jos, o grenadă explodând, de la care pornesc în dreapta și în stânga ramuri de stejar, totul de argint; pe centrul acestei compoziții broșează o turtă portocalie, încărcată cu un triunghi albastru, alezat;

2) pe albastru, un leu de aur, ținând în laba dreaptă anterioară o sabie, cu vârful lat, de argint, înzestrată de aur, poziționată în bară, născând dintr-un zid crenelat, de același metal și rostuit negru.

            În partea inferioară, sub acvilă, deviza scrisă cu litere negre pe o eșarfă albă: AUDACIA ET DEVOTIO (CURAJ ȘI DEVOTAMENT).

În exergă, între două cercuri liniare aurii, legenda scrisă cu litere majuscule, de asemenea, de aur, pe fond albastru: * INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ * „BANAT” AL JUDEȚULUI TIMIȘ.

        Drapelul distinctiv al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Banat” al Județului Timiș va avea flamura dreptunghiulară, de culoarea albă, cu lungimea de 135 de centimetri și lățimea de 90 de centimetri și ornamentație identică pe ambele fețe. Compoziția heraldică de mai sus, cu diametrul de 54 de centimetri, se va aplica pe centru, pe avers și pe revers, simetric față de marginile superioară și inferioară, la o distanță de câte 18 centimetri, respectiv stânga și dreapta ale drapelului, la o distanță de câte 40,5 centimetri.

Flamura are atașați, pe cele trei laturi libere, franjuri aurii cu lungimea de 5 cm, iar în colțurile libere are prinse, cu șnur din fir auriu, două canafuri, de asemenea, aurii, cu lungimea de 12 centimetri.

Hampa drapelului este confecționată din lemn tare, uscat, fără noduri, de culoare brună (maro închis), cu diametrul de 3,5 centimetri și cu lungimea de 240 de centimetri.

La partea superioară a hampei, în ultimii 70 de centimetri, se face o frezare interioară în care se va introduce vergeaua din metal inoxidabil, pe care se montează drapelul.

Vergeaua metalică este fixată în partea inferioară cu un inel de alamă, înalt de 3,2 centimetri, pe care este gravată, cu litere majuscule, denumirea INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ "BANAT" AL JUDEȚULUI TIMIȘ, iar la partea superioară de un manșon metalic cilindric, cu diametrul exterior de 3,5 centimetri, dotat în partea de sus cu două inele cu lățimea de 4,5 centimetri, grosimea de 0,75 centimetri și distanța dintre ele de 0,75 cm.

Pe cilindru este montat vârful hampei, sub formă de vârf de lance, cu înălțimea de 12 cm, realizat din alamă aurită și plasat peste ultimul inel al cilindrului.

La partea inferioară, hampa este prevăzută, pentru protecție, cu un cilindru de alamă, obturat la capătul inferior, având diametrul interior de 3,4 centimetri, cel exterior de 4 centimetri și înălțimea, de asemenea, de 4 centimetri.

              Semnificația elementelor însumate:

a) casca și topoarele - sunt preluate din însemnele pompierilor militari folosite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea;

b) grenada explodând - amintește de participarea pompierilor militari la Războiul pentru cucerirea Independenței de Stat a României;

c) ramurile de stejar - forța, puterea; autoritate veche;

d) turta portocalie cu triunghiul albastru, alezat - protecția civilă;

e) leul cu sabia, zidul crenelat: elemente preluate de la stema județului Timiș pe teritoriul căruia unitatea își desfășoară activitatea.

         În anul 1801, magistratul oraşului Timişoara a dat o dispoziţie scrisă prin care obliga toţi cetăţenii:

• să respecte şi să ia toate măsurile împotriva focului;
• să repare şi să întreţină în stare bună toate fântânile, fiind interzisă neglijarea acestora.

      În anul 1813 este elaborat un document în care se face descrierea şi modul de folosire a stingătoarelor, instrument folosit pentru stingerea incendiilor în gospodării.

        În anul 1823 ia fiinţă Formaţia voluntară de pompieri din comuna Peciu Nou cu un efectiv de 50 de persoane, care avea în dotare 4 pompe manuale, fiecare pompă având un furtun de 20 m lungime.

        La 9 februarie 1834, în contractul de arendare a clădirii teatrului din Timişoara şi a sălii de bal, s-a prevăzut o lista cu măsuri sumare de evitare a incendiilor: „avându-se în vedere că logiile Teatrului municipal din Timişoara reprezintă un adevărat pericol pentru foc, se vor desfiinţa logiile; în cazul izbucnirii unui foc s-ar produce pagube mari”.

       În 22 august 1869 au fost înfiinţate brigăzi de pompieri voluntari în cartierele Iosefin, Elisabetin şi Fabric din Timişoara, iar în anul 1893 se înfiinţează şi cea de a patra brigadă, în cartierul Mehala. La conducerea fiecărei brigăzi se afla un director general (care era şi comandant), adjunctul directorului general (locţiitor al comandantului), un alt adjunct care se ocupa de instruire, secretarul formaţiei, casierul, medici şi avocaţi.
Existau şi un fel de subunităţi: grupa ce executa mânuirea uneltelor pentru demolări, grupa pentru salvarea oamenilor şi grupa pentru salvarea bunurilor.

        La 24 august 1870 apare un statut cu obligaţii pompieristice pentru poliţie, în care se interzicea depozitarea lemnelor şi a paielor în poduri, trecerea străzilor cu facle, aprinderea ţigărilor în incinta teatrului, pârlitul porcilor, aprinderea focurilor de paie şi iarbă uscată, lăsarea lumânărilor aprinse în case. Erau prevăzute controale ale hornarilor şi se verifica dotarea atelierelor de meseriaşi cu pompe, butoaie de apă, scări, găleţi şi căngi, neparticiparea cetăţenilor la stingerea incendiilor fiind sancţionată cu amenzi.

         În data de 22 februarie 1873, la Lugoj, Ştefan PUTNIK, secondat de un mănunchi de cetăţeni fruntaşi, a reuşit să pună bazele organizaţiei pompiereşti ,,Corpul pompierilor voluntari din Lugoj”.

     La 8 august 1875, în localitatea Deta, s-a hotărât înfiinţarea unei asociaţii sub denumirea ,,Reuniunea pompierilor voluntari din Deta”. La 30 ianuarie 1876 a avut loc adunarea constitutivă a asociaţiei care a ales conducerea definitivă în următoarea componenţă:

• un preşedinte de onoare – pe viaţă;
• un preşedinte;
• comandantul;
• casierul;
• medicul.

      Reuniunea pompierilor voluntari din Deta avea în componenţă membri sprijinitori şi membri activi. Şi-a păstrat această organizare până la 17 martie 1951 când a intrat în vigoare Decretul nr. 44, ocazie cu care s-a transferat la consiliul local.
      În acelaşi an s-a înfiinţat şi formaţia de pompieri voluntari din localitatea Jimbolia.

     În anul 1878, la Periam, s-a înfiinţat o formaţie voluntară de pompieri, iar în anul 1900 a fost înfiinţată Asociaţia de pompieri Periam.

     Formaţia voluntară de pompieri Recaş a luat fiinţă în anul 1879.
     După acestea, au mai urmat şi alte formaţii de pompieri voluntari, care funcţionează şi în prezent în localităţile din judeţul Timiş.

    În anul 1890 apare un nou Regulament al pompierilor, la Timişoara, prin care se impuneau noi condiţii de securitate la incendiu şi dotarea locuinţelor cu mijloace de stingere (butoaie, găleţi, scări, târnăcoape etc.).

     În anul 1928, serviciul de incendiu din Lugoj a trecut printr-o transformare radicală, toate aparatele vechi de incendiu fiind înlocuite cu pompe motrice de autotracţiune. A fost procurată cea dintâi autocisternă cu volum de 3000 litri apă, pentru stropirea străzilor. Aceasta era prevăzută cu un dispozitiv, pentru a servi şi ca pompă de incendiu, având o capacitate de livrare de 1000 litri pe minut.

     Regulamentele, statutele reuniunilor voluntare de pompieri din Timişoara şi din localităţile din Banat, au evoluat având aproximativ acelaşi conţinut, stipulându-se îndatoriri, drepturi şi forme structurale de organizare.

    Începând cu anul 1923, într-o serie de oraşe din ţară, se înfiinţează secţii de pompieri militari şi, totodată, Comandamentul Pompierilor Militari.

     La data de 1 iunie 1936 ia fiinţă Compania de Pompieri Militari Timişoara cu un efectiv de: 1 căpitan, 2 ofiţeri subalterni, 8 subofiţeri şi 80 soldaţi, care s-au instalat în cele 3 cazărmi ale Municipiului Timişoara din cartierele Cetate, Prințul Carol şi Fabric, iar la 04 aprilie 1936, în Monitorul Oficial al României Nr. 80 partea I a fost publicată „Legea pentru organizarea pompierilor”, care a fost promulgat de către regele Carol al II-lea, prin Înaltul Decret Regal Nr. 815 din 3 aprilie 1936. Chiar înainte de promulgarea legii în Municipiul Timișoara, grație sufletelor de buni romani ale profesorului Augustin Coman primar și doctor Nicolae Table secretar general, s-a cerut Comandamentului Pompierilor Militari înlocuirea pompierilor civili cu pompieri militari, înființându-se Compania de Pompieri Militari Timișoara.

     În luna decembrie a anului 2004, în urma fuzionării dintre Grupul de Pompieri „BANAT” şi Inspectoratul de Protecţie Civilă din Timiş, a luat naştere Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „BANAT” al judeţului Timiş care luptă permanent pentru siguranţa comunităţii a oamenilor şi a bunurilor acestora.

    Troița Pompierilor Timișeni a fost ridicată în cinstea a doi eroi pompieri, căzuţi la datorie pe timpul războiului în anul 1943 (cpt. Antonie L. Ioan – comandantul Companiei de Pompieri Timişoara, decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” şi frt. Potra Gavril). Cei doi se deplasau la intervenţie în data de 16.08.1943, prin Piaţa Romanilor din Timişoara, când din pricina bombardamentelor, autospeciala s-a răsturnat provocând rănirea şi ulterior decesul acestora. Iniția, troița se află în municipiul Timișoara, P-ţa Romanilor, str. 3 August 1919, ulterior, în anul 2014, de Ziua Pompierilor, ea a fost mutată în fața Inspectoratului pentru Situații de Urgență ,,Banat” al Județului Timiș.

      FOTO: Slujbă de pomenire a eroilor și depuneri de coroane de flori la Troița pompierilor, din fața instituției, în anul 2016

     Protecţia Civilă s-a născut, sub formă de concept, încă din Evul Mediu, când, în anii 1512 – 1521, Neagoe Basarab, în scrisoarea sa către fiul său Theodosie îl sfătuia pe el şi pe urmaşi ca, în caz de război, populaţia civilă (copii, femei, bătrâni ai dregătorilor şi ţăranilor) să fie dusă (protejată prin evacuare în zone inaccesibile cotropitorilor) înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele cu vrăjmaşii cotropitori.

     Urmând exemplul strămoşilor şi în perioada războiului pentru întregirea neamului din 1916 – 1918, într-un timp record s-a reuşit să se efectueze protecţia unei părţi din populaţia civilă şi a bunurilor materiale de valoare din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, prin evacuare, grav ameninţate de cotropitorii germani, austro-ungari şi bulgari. Deşi aparţineau Ministerului Forţelor Armate, în timpul inundaţiilor din anii ‘70, după cutremurul din 1977 şi după catastrofa de la Cernobîl, evenimente care au afectat în mod negativ populaţia ţării, structuri ale Protecţiei Civile au intervenit, alături de cele ale Pompierilor Militari, pentru salvarea de sub dărâmături şi din calea viiturilor a populaţiei afectate. De asemenea, în urma accidentului nuclear produs în Ucraina, echipe specializate ale protecţiei civile au făcut măsurători permanente pentru determinarea gradului de contaminare a factorilor de mediu, analize privind gradul de contaminare radioactivă a produselor agroalimentare, prevenind totodată populaţia asupra potenţialelor riscuri existente.

       În ultimii ani, echipele pirotehnice au efectuat un număr foarte mare de intervenţii pentru asanarea teritoriului judeţului Timiş de muniţie neexplodată. Dacă, iniţial şi pentru o foarte mare perioadă de timp, conceptul de protecţie civilă viza aproape în totalitate pregătirea populaţiei pentru desfăşurarea normală a activităţilor în timp de război sau alte situaţii speciale, în prezent acest concept are un domeniu vast de aplicabilitate:

• pregătirea preventivă şi protecţia prioritară a populaţiei;
• realizarea condiţiilor necesare supravieţuirii în situaţii de urgenţă;
• participarea la protecţia valorilor culturale, arhivistice de patrimoniu şi a bunurilor materiale, precum şi a mediului;
• limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor;
• asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare.

Hramuri:

• Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
• Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie).

Mănăstire de călugări: 2 vieţuitori (viaţă de obşte).

            Cea mai veche menţiune documentară ce ne este cunoscută despre acest aşezământ monahicesc datează din 1571, după 19 ani de la ocuparea Banatului de către turci, când ieromonahul Laurenţiu, aflat în drum spre Braşov şi Alba Iulia (unde tipăreşte între 1577-1580 trei cărţi de cult) zăboveşte timp mai îndelungat aici şi face danie o tipăritură din 1562, pe filele căreia caligrafiază: „Această carte, sfânta dumnezeiască Evanghelie a dăruit-o ieromonahul Laurenţiu Cernogoraţ mănăstirii din Partoş închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în 1571”. O altă mărturie din 1529, lămureşte: „Cartea aceasta e proprietatea mănăstirii Hopovo. S-a dat în anul 1639 în mâinile protopopului Eftimie, spre folosinţa bisericii din Belgrad, în timpul conducătorului ieromonah Gavril. Apoi s-a trecut la mănăstirea Partoş în 1655 în vremea conducătorului ieromonah Neofit. Dacă acolo ar ameninţa-o vreun pericol, atunci să se dea înapoi mănăstirii Hopovo”, mănăstire în Srem, care s-a bucurat în secolul XVII împreună cu alte mănăstiri din sudul Dunării de daniile trimise de Vasile Lupu, de fiul său Ştefan, de Dabija Vodă, de boierul Drăguţi. Egumenul ei, Gavril Miakici, amintit prin 1667 ca episcop păstorind şi pe cei 11.000 români din dieceza Zagrebului şi care a fost sfinţit în Moldova, dă mănăstirii Partoş un Minei, manuscris din 1623.

          În 1666, călugării trimişi de patriarhia din Ipek vin pentru a doua oară în Banat după milostenie, (prima dată în 1660) şi găsesc la mănăstirea Partoş, ca egumen, pe kir Ştefan şi pe popa Bratul. Prezenţa unui egumen dovedeşte că mănăstirea avea mai mulţi călugări, că era bine organizată sub turci şi că îşi îndeplinea chemarea. Iar grecescul „kir” cu care e intitulat egumenul, îndreptăţeşte concluzia că e venit aici din o mănăstire grecească, sau ca trimis al Patriarhiei din Constantinopol.

           Harta austriacă a Banatului din 1723 înfăţişează mănăstirea ca izolată, înconjurată de păduri întinse şi de mlaştini. Trecuse, deci, prin cei 164 ani de stăpânire otomană şi peste luptele ce s-au succedat în acest răstimp când s-a nimicit o mare parte din documentele şi cărţile ce a avut, ca apoi, din ce a mai rămas, să se înstrăineze după desfiinţare.

          Sub dominaţia austriacă, mănăstirea îşi continuă misiunea de ocrotitoare a credinţei şi răspânditoare a culturii. Pe fila unei Evanghelii, un negustor din Timişoara lasă să se scrie în preajma plecării sale la Ierusalim, unde va merge peste puţin şi preotul român Mihai Popovici din Sânmihai: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa numită Evanghelie, o dau eu păcătosul, robul lui Dumnezeu, hagi Peici, la mănăstirea Partoş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim. O dăruiesc mănăstirii sus amintite şi pentru sufletele răposaţilor Nedelcu… Scris în Timişoara, 1749, mai 30”. Iar despre însemnătatea pe care a avut-o mănăstirea în prima jumătate a secolului XVIII mărturiseşte monumentala biserică mănăstirească ridicată între anii 1750-1753 de Marcu Muţiu şi oprirea aici, la începutul anului 1744, a călugărului Visarion Sarai de la mănăstirea Pakra din Slavonia în drumul său spre Lipova şi Transilvania, unde a zădărnicit în câteva săptămâni catolicizarea pe care o realizase prin silnicii, armata şi administraţia habsburgilor.

           Acţiunea catolicizantă se îndreaptă spre mănăstiri, care constituiau un obstacol de neînvins în calea înfăptuirii ei. Real, exista aici o salbă de mănăstiri apropiate între ele: Săraca, Sângeorge, Partoş, Sredişte, Zlatiţa, Voisloviţa, Baziaş, Cusici şi Mesici. Curtea vieneză în temeiul articolelor 47 şi 50 din Regulamentul iliric, trece la fapte.

          Dispoziţiilor semnate de Iosif al II-lea, le răspunde după multe amânări conducerea Bisericii sârbe. Deputăţia ilirică luându-le ca bază, după analizarea amănunţită a răspunsurilor îşi întocmeşte raportul şi procesul verbal referindu-se mai ales la desfiinţarea unor mănăstiri din eparhia Timişoarei, pe care le transpune Consiliului de stat în luna următoare. Primul aliniat din referatul Consiliului, desluşeşte: „Din acest protocol reiese că ierarhia ortodoxă se resemnează fără nici o opoziţie la desfiinţarea mănăstirii Partoş. Deputăţia este, prin urmare, de părere, că unirea propusă a acestei mănăstiri cu cea de la Sângeorz s-ar accepta şi mănăstirea Sângeorz s-ar putea sistematiza cu 12 călugări şi cu un arhimandrit”.

       Din situaţiile înaintate comisiei aulice, aflăm că în 1771 mănăstirea Partoş avea şase călugări: egumenul Pahomie Gruici, Vincenţiu Stanciulovici, Ioan Milicievici, Vasile Popovici, Procopiu Ranislavlevici şi Avram Belici, trei fiind români. În acelaşi an, mănăstirea construieşte alte edificii şi le repară pe cele vechi. Situaţia din 1775 arată că majoritatea călugărilor sunt originari din Transilvania, Banat şi Ţara Românească şi că ştiau numai româneşte. Ei şi confraţii sârbi îşi exprimă durerea în „o lungă ieremiadă înscrisă în biserica cea nouă a mănăstirii, care o avem decopiată, unde călugării respectivi în anul 1778, 2 noiembrie se plâng că trebuie să părăsească vechea lor locuinţă şi să se strălocheze: antistele lor (conducătorul) Petru Popovici, în drept în parohia sa din Soceni, în protopopiatul Caransebeşului, iar ei - ceilalţi călugări - parte în mănăstirea Sîngiorgiu, parte în Voisloviţa”.

      După câteva zile de la datarea plângerii care cuprindea informaţii preţioase despre trecutul mănăstirii, pierdută pentru totdeauna, în 10 noiembrie, obştea călugărilor e silită să plece. Odoarele şi cărţile bisericeşti au fost luate, parte de conducerea ierarhică din care unele se păstrează şi azi în biblioteca episcopiei sârbe a Vârseţului (Serbia), parte de mănăstirile Mesici şi Sângiorz, iar antimisul primit în 1750 a ajuns până departe, în parohia din Şteiul Bihorului.

         În iarna grea a anului 1777, cum spun scrisorile vremii, călugării pleacă îndureraţi că lasă fără veghe mormântul ce adăpostea moaştele Sfântului Iosif. Pe acest mormânt, istoricul Tincu Velia a citit prin 1865: „Sviatitel Iosifă novii bivşii Mitropolită Temişvarskii”, confirmată de o însemnare făcută pe manuscrisul unei cărţi de cult din 1529 ce a aparţinut mănăstirii, azi în posesia episcopiei ortodoxe sârbe din Vârşeţ, Serbia: „Această carte este a Domnului mitropolit Iosif al Timişoarei 1655″. Mai târziu, o altă mână a întregit: „care de bună voie a părăsit episcopia, retrăgându-se în mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a reîntors la veşnica odihnă, unde dorm sfinţii”.

        Loc sfinţit prin faptele şi moaştele sale, spre care se îndreaptă hagiul din Timişoara în 1749 cerând ocrotirea în lunga călătorie până la Ierusalim şi unde Marcu Muţiu zideşte în 1750 frumoasa biserică, mănăstirea îşi va continua misiunea de apărătoare a Ortodoxiei, căci după patru ani de la desfiinţare, în 1782, protopopul Ioan Şuboni, ca prinos de recunoştinţă lasă unui bun meşter să zugrăvească, se pare, după o icoană dispărută, chipul Sfântului Iosif ce se păstrează şi astăzi. Iar credincioşi din mari depărtări, vin aici nu numai la praznicul hramului ci fără încetare, ca să-şi găsească liniştea şi încrederea în mai bine. Din daniile lor, au mai rămas icoanele date de Trăilă Lupu în 1827, de Miuţa, Erdeleanu, de Iacobici care scrie pe Penticostarul tipărit în 1805: „Acest Penticostariu l-a cumpărat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind într-o mare nevoie. Atunci şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos şi în Sfântul Iosif şi făcându-se rugăciuni, s-a mânuit cel mai de sus. 19 mai 1870”.

      Astăzi, mănăstirea îşi prăznuieşte hramul în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, când credincioşii vin ca odinioară să-şi întărească sufletele.

       În anul 1944, sub îngrijirea Centrului eparhial, mănăstirea a fost reactivată, aşezându-se aici călugăriţe. În anii comunismului viaţa monahală de aici a fost întreruptă, locul fiind luat de parohia Partoş.

      În anii 1970-1980 Centrul eparhial, la propunerea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, a decis ca la biserica fostei mănăstiri care este biserică parohială şi la paraclis, să fie făcute lucrări importante de reparaţie şi întreţinere.

       La 6 martie 2008, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Banatului, întrunit sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, a hotărât, pe baza propunerii Consiliului Eparhial, reînfiinţarea mănăstirii Partoş, cu destinaţie pentru călugări.